Pentru cei din afară, lumea lui Antal Novák este simplă, blândă, pură și misterioasă, pentru că această lume aparține singurătății. Punctualitatea, sistematizarea, sârguința și conștiinciozitatea lui sunt legendare, deși nu sunt decât un rol prin care a perseverat, al cărui fundal spiritual este neliniștea anxioasă. După pierderea soției, de-a lungul anilor, tabloul tăcut al soției sale agățat de perete s-a îmbinat cu un altul, un chip viu, din ce în ce mai atrăgător - al Hildei, și pentru că chipul copilului este aproape același cu cel al mamei, în ea, prin ea, viața aparține unuia și viața celuilalt prin ea. Hilda nu vede nimic din toate acestea, doar experimentează iadul lui. El sparge pereții închisorii sale cu realitatea crudă a vieții adolescenților. Când tatăl său îl prinde pe Tibor fugind din camera Hildei, se uită la el, studentul, aproape ca pe un adevărat rival. Dialogul tensionat al Hildei cu tatăl ei îndeamnă la nespus. Aici, în dureroasa bătălie a cuvintelor cu Hilda, Antal Novák întâlnește pentru prima dată singurătatea completă, care este mai chinuitoare decât inexistența. Și de atunci încolo parcă lumea înnebunise. Elevii devin ostili, colegii devin din ce în ce mai intolerabile. Hilda, Tibor și Liszner în mod individual, poate nu sunt răi, și totuși se unesc într-o comunitate mare, opresivă și ostilă în viziunile căutării somnambule a adevărului a lui Antal Novák. În sinuciderea sa, persoana care suferă triumfă asupra acceptării umilinței. Balaurul de aur este un simbol al tinereții, simbolul febrei tinereții care flirtează cu infinitul, cerul, pasiunea atotconsumătoare, voința nestăpânită de libertate. „Frumoasă” pentru că este strălucitoare, strălucitoare, bogată în strălucire; și alarmant pentru că are un corp de dragon. Este admirabil, captivant, atrăgător și totuși urâtor, pentru că este un semn, un zeu poruncitor al trecerii.
