Primele tremurături au fost doar coborâri ușoare, dar pe măsură ce pământul a început să se dezintegreze, ne-am pierdut sentimentul de siguranță. Am privit stâncile din Hytazch prăbușind în mare. Copacii uriași ai pădurii străvechi au fost înghițiți de abis.
Pe măsură ce apele au crescut, s-a auzit un vuiet mare în mediul rural. Nu a fost un strigăt de disperare sau durere de inimă, ci de bucurie. Cântecele au început să umple aerul pe măsură ce locuința noastră pașnică anterior se pregătea de război. Dintr-o dată, la orizont au apărut rezerve uriașe de energie, plonjând în adâncurile spațiului cosmic înainte de a dispărea. În ciuda inevitabilului val de șoc care ne-a îndreptat, clanurile au continuat să aplice în timp ce se grăbeau spre locația inițială a incendiului.
Ce ar fi putut cauza această fericire? De ce am abandonat siguranța în favoarea haosului? Am omis ceva - o neînțelegere fundamentală a acestei planete și a locuitorilor ei? După ce am ajuns la fața locului, ne-am bătut imediat.
În peisaj au apărut șase structuri uriașe, care se înălțau deasupra forțelor de luptă. O ceață aurie se mișcă peste ei. Ar putea fi acestea relicvele antice menționate de Ōxatá? Încă nu avem o imagine clară a multor lucruri, dar nu ne putem permite să fim inactivi. Ar trebui să luptăm sau să ne retragem în Moontide?
